Excursie pe sfarsit de pandemie, o saptamana in Transilvania

Sfârșit de primăvară, verde, vreme frumoasă și ciripitul păsărelelor care se aude peste tot. O primăvară de carantină, de stat în casă, dar nu și pentru noi; am fost printre norocoșii care au avut unde să se retragă în timpul pandemiei, undeva la munte, la un prieten drag ce ne-a primit ca pe niște bieți refugiați. Am putut sta afară, la soare, în ploaie, să vedem cum se schimbă anotimpurile. Chiar și așa, după două luni și jumătate simțeam că trebuie să ieșim, să vedem locuri noi. Până la urmă, nici Adam și Eva n-au putut sta prea mult în Paradis!

Excursia am plănuit-o cu două săptămâni înainte de 15 mai, atunci când se ridica starea de urgență, dar am așteptat încă o săptămână după, pentru că nimic nu era clar, se putea călători în afara zonei de reședință cu declarație, restaurantele erau închise, dar puteai lua mâncare la pachet, deci se anunța o excursie interesantă.

Călătoria noastră a început la Cluj, având ca primă destinație Sighișoara, unde ne-am oprit doar pentru masa de prânz, o pizza în parcul de la poalele cetății. Este ciudat să mănânci în parc, nu pentru că nu este drăguț un picninc, ci pentru că, de obicei, sunt deschise toate terasele împrejur și este o plăcere să privești lumea și să te bucuri de atmosfera de vacanță care e mereu prezentă acolo, la Sighișoara.

Satul Saschiz văzut de pe dealul cetății

Ne-am grăbit cu pizza, pentru că voiam să ajungem cât mai repede la Saschiz. Biserica fortificată era închisă, dar noi veniserăm pentru cetate. Am găsit ușor drumul și satul a rămas în urmă, iar priveliștea era din ce în ce mai frumoasă! Cu cît ne apropiam mai tare de cetate cu atât mai bine se vedeau schelele, iar când am ajuns am văzut că era închisă pentru renovare. Domnul de la poartă ne-a lăsat să aruncăm un ochi în curte și ne-a invitat să revenim peste doi ani când se redeschide.

Cetatea Saschiz

Sunt convinsă că trebuie să fi fost interesant în interiorul cetății, dar nu ne-a părut rău că am urcat până la ea – satul cuibărit în vale, dealurile verzi, norii întunecați în depărtare și atmosfera misterioasă… ne-a fost dor de satele săsești!

Ne-am întors la Sighișoara pentru o plimbare de seară. Nu ne aminteam să mai fi văzut cetatea așa, de mult, din copilărie, pe când nu erau turiști – magazine de suveniruri, restaurante și terase, toate închise. Sighișoara așa cum era ea, goală, fără să vrea să pară altceva.

Sighișoara 2020 versus Sighișoara 1969

Ziua am încheiat-o pe Platoul Breite, la rezervația de stejari seculari. Un loc ce poate fi magic indiferent de moment, dimineața în lumina crudă, sub soare puternic sau la apus pe o ploaie măruntă așa cum l-am văzut noi.

Escapada noastră a continuat a doua zi către Brașov, fără grabă am ocolit drumul principal și am ales drumuri locale ce probabil doar anul acesta sau pentru scurtă vreme vor mai fi așa cum le-am găsit noi, neasfaltate. Parcă a fost o întoarcere în timp.

Fără să plănuim, am oprit în Archita – e greu să treci nepăsător pe lângă o biserică fortificată așa de impunătoare ce apare de niciunde în mijlocul satului.

Biserica fortificată din Archita

După un telefon și cinci minute, o doamnă a apărut, ne-a deschis biserica și, cu mult entuziasm, ne-a povestit despre biserică, dar mai ales despre ce se întâmplă cu ea în ultimii ani. Nu cred că e vorba de pandemie și de faptul că nu au avut vizitatori în ultimul timp, pentru că doamna a fost extrem de drăguță. Se vede că biserica nu este chiar pe traseele bătute de turiști.

Satul Archita văzut din turnul bisericii fortificate

Am continuat către Dârjiu, pe o ploaie măruntă ce se anunța din ce în ce mai periculosă , voiam neapărat să vedem singura biserică fortificată unitariană.
O altă doamnă la intrare, neprietenoasă de data aceasta, n-am putut să o vizităm, pentru ea pandemia nu se terminase.

Drumuri prăfuite, sate uitate și mai mult verde, ne-am dus la Rupea, unde era deschis, iar noi eram printre cei opt vizitatori ai zilei. E plăcut să nu fie nimeni altcineva împrejur când vizitezi ceva. Cetatea a fost doar a noastră, iar pentru fiecare dintre noi a fost pentru prima dată când am văzut-o. Rămân la părerea mea, întotdeauna castelele și cetățile par mai misterioase și impunătoare din depărtare. Ziua am încheiat-o în Brașov, și acesta gol, cu aerul orașului de demult, când nu era cunoscut de prea mulți turiști.

Cetatea Rupea

De apus ne-am bucurat la Turnul Alb, de unde ai una dintre cele mai frumoase priveliști asupra orașului vechi.

Ziua a treia a fost și începutul drumețiilor din excursia noastră. Am luat autobuzul până în Poiană, iar de acolo, udați de o ploaie aproape torențială am urcat unul dintre cele mai cunoscute trasee din zonă, cel până la Cabana Postăvarul. Ploaia nu ne-a lăsat o clipă în pace așa că odată ajunși la cabană, ne-am hotărât să ne adăpostim sub streașina ei. Știam că nu e deschisă, nici una nu era deschisă la acea vreme, așa că nu aveam speranța că vom scăpa de ploaie. Cu toate astea un domn de la cabană ne-a întânpinat și noi am cerut voie să stăm sub streașină pentru a mânca. A fost foarte drăguț și ne-a lăsat să stăm în zona de apres ski, iar pe deasupra ne-a dat și câte un ceai din partea casei. Cabana Postăvarul, pe lângă că este una dintre cele mai frumoase caban,e are și un personal extraordinar de ospitalier.

Vremea nu s-a îmbunătățit, a început lapovița, așa că am hotărât să schimbăm traseul de întoarcere, am renunțat la cel care ne ducea până pe Tâmpa și l-am ales pe cel care ajunge în Cheile lui Solomon. Întotdeauna mi se pare extraordinar să pleci din Poiană și să ajungi în Brașov, ce bine ar fi fost să țină vremea cu noi.

Coborârea din Poiana Brașov spre Cheile lui Solomon

Odată ajunși în oraș, trebuia să mâncăm, am luat cina la unul dintre cele mai bune restaurante din oraș, tot sub streașină, la adăpost de ploaie, dar streașina restaurantului de data aceasta.

Cina în oraș după o zi de drumeții

A patra zi a excursiei ne-a dus în Piatra Craiului. Inițial planul era să urcăm pe creastă, dar prognoza ne-a speriat, așa că am reconfigurat traseul încă o dată. Am ales să începem de la Fântâna lui Botorog către Prăpăstiile Zărneștilor, apoi să treversăm Cheile Pisicii pentru a ajunge în zona La Table. Am vrut să stăm sub radar, cît mai departe de ploaie, iar vremea ne-a răsplătit cu un cer albastru intens de vară și o lumină pe măsură, totul pe un fundal de creastă întunecată de nori și cețuri.

Ne-a încercat o urmă de regret văzând fragmentele de creastă și că nu e atât de rău pe cât se anunța, dar traseul acesta e atât de frumos, mai ales la început de vară, încât au dispărut rapid regretele. O clipă nu îți poți lua ochii de la creastă.

Șaua Joaca

Ne-am grăbit coborârea prin Șaua Joaca, vroiam să ajungem la Peștera, poate, poate prindeam un pic de cer senin către Bucegi. N-a fost senin, nu i-am putut zări, dar toată zona ce ni s-a deschis în față odată ieșiți de pe vale i-a lăsat muți pe cei trei din grupul nostru, prima dată veniți prin zona Măgura – Peștera. Au zis că arată ca în Elveția, ba chiar mai bine. Ultima oră ne-a purtat pe coama dintre Peștera și Măgura, apoi la Fântâna lui Botorog, făcându-ne să ne tot mirăm cât e de frumos.

Piatra Craiului, vedere dinspre satul Măgura

Vineri a fost ziua de tranzit între Brașov, care parcă se trezea la viață și Lacul Roșu, ce era destinația ultimelor două zile ale excursiei noastre.

Cu toate astea, am vrut să profităm că suntem în zonă și să mai vedem ceva nou, prin urmare prima oprire a fost la Prejmer, unde era închis, tot din cauza coronavirusului, doamna ne-a invitat drăguț să ne întoarcem luni, deși i-am explicat că nu suntem din zonă. Am pornit mai departe spre Sf. Gheorghe, unde vroiam să vizităm Muzeul Național Secuiesc. Ne-am bazat pe Google, pe programul prezentat de el, dar, odată ajunși la poartă, afișul spunea ca locul era în renovare din luna ianuarie.

Am pornit din nou la drum, iar după traversarea unei păduri atât de verzi că părea o Dumbravă Minunată, am sosit la lacul Sf. Ana . Nici aceast loc nu l-am putut vizita pentru că era închis pană a doua zi. Se pare că fiecare își face propriul orar și, mai ales, îșî alege data de deschidere după pandemie. Nu ne-a mai rămas decât să mergem către Lacul Roșu, unde am ajuns la 7 seara pe o ploaie măruntă și fără chef de a urca. După ce am terminat de făcut rucsacii, parcă a revenit și cheful.

Și de data asta am ales un traseu nou, o scurtă vreme am mers pe lângă lac, ca mai apoi să urmăm firul unuia dintre pâraiele ce alimentează lacul, iar după ce am traversat o mare de brusturi, am început urcarea.

Pe valea Suhardului

După vreo oră și un pic, exact la crepuscul, am ieșit în Șaua Licaș la refugiu. A fost cea mai frumoasă seară a excursiei noastre- ‘deep into the wild’ – ciripitul păsărelelor și sunetul îndepărtat al clopotelor vacuțelor din vale, erau singurele sunete ce spărgeau liniștea înserării.

Timpul petrecut pe prispa micuță a refugiului și o cafea făcută la arzător – n-am fi putut cere mai mult de la o dimineață perfectă.

Dimineața la Refugiul Licaș

Coborârea spre Lacul Roșu am făcut-o pe altă vale, tot din dorința de a cunoaște zona mai bine, ne-am intersectat cu alte trasee și am ajuns în fundul văii Cupaș, la o exploatare forestieră, iar după kilometri buni pe drumul forestier, am ajuns la traseul ce ne-a scos sub vârful Suhardul Mic, în acele minunate poieni care par desprinse din povești. A fost aproape amețitor valul de polen de brad ce ne-a întâmpinat pe coborârea spre lac.

Prânzul din brișcă pe terasa magazinului cu de toate, de jos de la drum, după care înapoi în sălbăticie. Dacă nu eram obosiți după toată săptămâna, am fi rămas cu planul inițial de a dormi la celălalt refugiu, cel din Poiana Albă, dar am ales o variantă mai aproape, o poiană la doar o oră de mers de la Lacul Roșu. Am vrut să încheiem excursia cu o seară relaxantă în jurul focului, și a fost exact așa: am petrecut după-amiaza bucurându-ne de locul acela minunat, de cântecul păsărilor, de florile ce s-au lăsat fotografiate din toate unghiurile și mai ales de vara ce se simțea că bate la ușă!

Șaua Țifrea

Dimineața a început cu o ploaie măruntă care ne-a însoțit toată ziua la întoarecerea spre casă. Se pare că nu ne-am ales cea mai bună perioadă pentru drumeții și nici pentru a călătorii, dar de departe a fost o excursie unică prin atmosfera întâlnită peste tot pe unde am trecut. Obiective închise, orașe pustii, foarte puțini oameni și călători, dar mai ales sentimentul de incertitudine. Cu toate acestea a fost atât de bine să revedem locuri dragi, să cunoaștem altele noi și mai ales să ne bucurăm de libertatea recent redobândită care ne-a lipsit atât de mult pe timpul pandemiei.


Lorena