Pe poteci de animale in Muntii Gurghiului
Ieri dimineață ne-am hotărât să parcurgem un traseu altfel, să ieșim de pe traseele marcate și să ne aventurăm acolo unde harta ne arată că ar fi o oarecare cale de acces. Suntem în Munții Gurghiului, un masiv mai sălbatic ca multe altele în care de deseori am văzut urme de animale sălbatice și nu numai urme, am zărit chiar sălbăticiunile în carne și oase; urși, lupi, ciute, pisici sălbatice.
Startul a fost de la Camping Fain de unde am urmat o mică potecă ce leagă valea Jirca de valea Sălard, o cărare făcută de localnici, dar bine semnalizată. Odată ajunși pe valea Sălard am urmat firul apei, trecând pe lângă case de vacanță și pensiuni.
După 2 km am ajuns la primul drum forestier, ce se lasă în stânga, pe valea Izărel, semnalizat de un indicator și blocat de o barieră. Soarele, căldura și umezeala din aer ne-au amintit că suntem în plină vară, cu o vreme superbă, chiar dacă se anunța ploaie pe sfârșitul săptămânii.
Valea s-a îngustat și a căpătat imaginea tipică văilor din acești munți, dacă ești lăsat fără să știi, cu ochii închiși pe o vale de aici, n-ai putea știi exact unde ești. După încă 3 km și jumătate am ajuns în locul în care dispare pârâul, în fundul văii, unde cu ceva vreme în urmă a fost o exploatare forestieră, dar între timp a crescut vegetația. Aici am avut o mică dilemă, nu mai puteam urmări firul apei, poteca nemarcată ce apare pe hartă era de negăsit, iar variantele de drum forestier de exploatare erau multiple. Vedeam “creasta”, vârful unde trebuia să ajungem dar nu și varianta cea mai clară. Am urmat unul dintre drumuri, apoi am tăiat pe o scurtatură direct în sus, unde am găsit atât de multe frăguțe, ca niciodată. Ne-am înfruptat cu aceste delicii de vară, apoi ne-am continuat urcarea, printre scaieți, zmeură și urzici, o nebunie!
Am ajuns în cele din urmă pe vârf, unde după ce am căutat un pic am găsit deschiderea de se vedea bine valea Jirca dar mai ales Vârful Zespezel. Am continuat pe o urmă ce părea a fi o potecă de animale și după scurtă vreme am început coborârea în Poiana Strunga, aceasta fiind și obiectivul drumeției noastre.
Ne-am bucurat tare să o vedem, mai ales așa plină de flori și spre surprinderea noastră am găsit căpițe de fân, vechi de câțiva ani și o stână părăsită. Ne-am luat prânzul la umbra acoperișului stânei ca mai apoi să ne începem lunga coborâre. De data aceasta n-am mai urmat vreo potecă nemarcată, trecută pe hartă, ci am pornit de-a dreptul în jos pe pârâul Strungii. Se vedea că nu a fost niciodată un traseu și că doar animalele au obiceiul să treacă pe acolo, așa că înaintarea a fost destul de grea, inconfortabilă, dar interesantă prin senzația de explorare.
După o bucată de vreme, înconjurați de prietenii noștrii zmeurii și urzicile am ajuns la ceea ce părea un drum de exploatare, mai accidentat dar ușor de parcurs. Totul a devenit “floare la ureche” când am ajuns pe valea Măgurii Întunecoase, ce era atât de frumos decorată cu niște flori galbene înalte ce semănau cu floarea soarelui dar varianta mai mică.
Am ajuns în cele din urmă pe valea Jirca, dar mult în amonte față de unde am plecat, și mergând pe urmele lupilor, o gramadă de rămășițe ale lor am ajuns în zona cu case, ale localnicilor de data aceasta, până la Camping Fain, de unde am plecat dimineața.
Un traseu de 6 h 30 minute, cu tot cu masa de prânz și celălate opriri, frăguțe, flori, fotografii. Estimăm că timpul total de mers a fost de 5h 30 min, 16 km și urcare de 850m.
Dar nu este vorba de timp, distanța sau cât am urcat și coborât ci despre experiența ce am avut-o, de a merge pe trasee nemarcate și chiar în afara potecilor, să întelegem că timpul de deplasare este altfel, că trebuie să muncești mai mult când nu ești pe poteci ce au fost amenajate pentru tine, că niște munții ce nu oferă neapărat panorame spectaculose, pot să te impresioneze prin sălbăticia și liniștea lor.
Raluca
